“În dimineaţa zilei de 25 decembrie 1949 mă plimbam pe intervalul liber din camera 4 Spital a penitenciarului din Pitești. Mă gândeam că e Crăciunul, că toţi cei care eram acolo nu îndrăzneam să ne spunem gândurile, necum să cântăm un colind, așa cum fiecare am făcut-o în trecuta viaţă liberă. Așteptam să vină hârdăul cu terci – o fiertură din făină de cucuruz, dar care, fiind puţină, nu se îngroșa, rămânând ca cirul care se dă acasă la purceii de curând înţărcaţi.
Deodată, pe latura mică a camerei, unde erau paturile suprapuse, un mic grup a cerut să se facă liniște. S-a oprit totul: vorbe, șoapte, plimbări, aranjarea locului de dormit. Totul a părut că s-a încremenit, toată lumea aștepta. Un tip bine zidit a început să vorbească:
– Noi, o parte dintre studenţii care suntem aici, am hotărât să cerem autorităţilor o perioadă de reeducare, întrucât am fost minţiţi și înșelaţi în convingerile noastre, ajungând astfel aici. Dorim să ne refacem viaţa și să fim utili societăţii noi care se construiește afară. Punem întrebarea: cine este de aceeași părere cu noi? Să ne vină alături acum. Pe cel care nu face acest pas, îl considerăm dușmanul nostru.”
(Petru Cojocaru)
«După ce a cunoscut etapele torturii la 4-spital (pe care nu insistă prea mult), Petru Cojocaru a fost trimis la camera 3-subsol, pentru a culege informații despre cei de acolo. Aceeași misiune a avut-o și Eugen Măgirescu, care nu a ascuns prin ce trecuse: „bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în față, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leșinuri și iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit coastele, plămânii, ficatul, jucau încălțați pe oasele mele, pe rinichii mei.“
Nu cred că, în aceste condiții, mai are vreun sens o discuție despre vinovăția celor care au cedat. Fapt este că providența l-a salvat pe Cojocaru de momentul cel mai greu: dovedirea atașamentului față de „reeducare“ prin lovirea colegilor de suferință. Rareori s-a întâmplat ca un surplus de anchetă să fie o veste bună. Și totuși…»
(Alin Mureșan)
